Tristeţea în stare pură (Ciprian Crişan)

      Tristeţea în stare pură 

          De ce ar trebui să fie negru un adevărat motiv de doliu, de tristeţe profundă?  De ce ar trebui să împodobim tristeţea în negru?  O fată m-a întrebat de curând, văzându-mă îmbrăcat în negru, dacă sunt cu adevărat trist? Recunosc că am rămas puţin surprins şi, pentru câteva secunde, chiar blocat la auzul acestei întrebări. Nu mă aşteptam de la o fetişcană nurlie la o asemenea curiozitate existenţial-psihologică… Exagerez!  Poate nu a fost decât o simplă curiozitate adolescentină şi atât. Eu am tălmăcit-o altfel. Dar oricare ar fi fost sensul, întrebarea mi-a rămas pe retină la fel ca bliţul unui aparat de fotografiat clasic, la fel ca un flash care te zăpăceşte câteva secunde în momentul în care încerci să zâmbeşti forţat fotografului.

Sincer, nici nu mai ştiu ce i-am răspuns tinerei, nici nu mai contează de altfel, contează doar ce am încercat să-mi răspund mie. De fapt răspunsul pe care mi l-am dat a fost o succesiune de întrebări nesfârşite, obositoare şi probabil suficient de inutile. Evident am întors tristeţea, acest proces afectiv extrem de complex, pe toate feţele psihologice şi filosofice, dar tot degeaba… Nu sunt dumerit sau poate nici nu vreau să fiu. De un lucru sunt sigur: Tristeţea e un cuvânt care mă fascinează atunci când îl studiez în tot felul de dicţionare de specialitate, atunci când îl văd pe feţele celor care-mi vin la cabinet sau atunci când îl simt pe propria piele. 

Când studiezi o plantă sau un animal, te duci de obicei în mediul său natural. Când vrei să înveţi a face o ciulama de pui te duci frumos în bucătărie şi te apuci să faci experimente pe biata cratiţă. Atunci când vrei să înţelegi ce e democraţia, „călătoreşti” de la Atena lui Pericle, până la Paris, Londra sau Washington. Dar când vrei să înţelegi TRISTEŢEA în stare pură ce faci? Un răspuns pripit şi superficial ar suna cam aşa: Tristeţea nu se înţelege, ci se simte! E o variantă de răspuns şi aceasta…Dar un răspuns mai profund cum ar suna?